Geo Goidaci (sculptor): „Toată fiinţa lui era legată de pământ. Era teluric şi vârtos…”

De Grigore mă leagă ani 11 ani îndelungaţi (poate cei mai frumoşi) din tinereţe, în care am împărţit aceleaşi spaţii, am respirat acelaşi aer… De la examenul de admitere în clasa a VIII-a la Liceul de Arte plastice, până la terminarea Institutului, am fost colegi de bancă la liceu, la internat, la cămin şi la atelier, ca studenţi.

Am băut cot la cot palincă făcută din porumb, am mâncat împreună ceapă şi slană, ne-am împărţit mâncarea, bucuriile şi durerile…

Grigore a fost un om foarte talentat. Totdeauna îl admiram cu câtă uşurinţă modela lutul… Era elementul lui. Modela cu naturaleţea cu care alţii vorbesc. Toată fiinţa lui era legată de pământ. Era teluric şi vârtos. Un ţăran adevărat. Muncea mult şi bea mult. Poate prea mult.

Noi ne-am cunoscut la examenul de admitere în clasa a opta. Atunci am cunoscut-o şi pe mama lui, o femeie foarte frumoasă şi fină, care era îmbrăcată în port popular năsăudean. Ţin minte că a făcut cadou Liceului de Arte nişte păuni, care au devenit mândria şcolii. Viaţa noastră se desfăşura între şcoală şi internat. Oraşul ne era cam străin. Şi eu veneam de la ţară, de lângă Satu Mare. Eram singurii copii de ţărani în clasă. Poate de aceea ne-au pus în aceiaşi bancă. Mulţi ani. Practic până la terminarea studiilor am fost împreună. Şi la bine şi la rău. Ne-am împărţit pachetele primite de acasă, ţigările pe care le fumam în spatele şcolii şi sticlele de rachie de porumb şi secară pe care le primea el. Cu el am băut prima dată rachiu de porumb. Era îngrozitor de tare (cu toate că eu veneam din partea Oaşului) şi mirosea a spirt denaturat…

Cu el am fost la Spermezeu la înmormântarea tatălui său. O noapte de veghe păgână, cu multă băutură şi oameni care petreceau. Numai femeile se rugau lângă mort. Totul era firesc, natural. Mirosea a prune uscate şi a tocăniţă cu ceapă. Şi a pălincă…

Mi-ar fi plăcut să mergem împreună şi la vreo nuntă. Dar nu ne-a fost dat…

Nu mai ţin minte când s-a căsătorit el, înainte sau după terminarea facultăţii. Ştiu că a avut multe iubite. Nu ierta nimic. Eu eram mai idealist, mai visător. Ultima noastră escapadă comună a fost practica de vară, aşa numita „practica de documentare” de la sfârşitul anului V. Practica de pregătire a lucrării de diplomă. O lună de zile de viaţă fără de griji, finanţată de stat. Ce vremuri!

Grigore, eu şi Flavia Costea am ales Delta Dunării. Flavia era colega noastră tot din clasa a opta. O fată băieţoasă a cărei feminitate ascunsă a făcut ravagii printre bărbaţi. Cred că era prima „feministă” pe care am cunoscut-o. Pe mine m-a „pălit” abia în anul V… O dragoste disperată fără şanse. Dragoste care mă mai urmăreşte şi acuma în vise: totdeauna când visez ceva frumos e şi ea acolo. Şi Grigore. Ei doi se înţelegeau bine, erau prieteni buni.

Eram la Tulcea cu permis oficial de a călători cu toate vasele întreprinderii piscicole. Dormeam la un internat în care eram numai noi trei. În aceeaşi cameră. Grigore dormea bine, sforăia paşnic iar eu mă mistuiam de dorul Flaviei. Ea însă avea cu totul alte griji… Dimineaţa la patru trebuia să fim la îmbarcare pe vaporaşele care adunau de la cherhanale peştele prins în timpul nopţii. Dimineaţa era încă frig şi adormeam pe punte deasupra motorului cald cu faţa scăldată în razele soarelui ce răsărea. Nu voi uita niciodată acele momente, alunecarea lină peste ape, liniştea întreruptă doar de ţipetele bâtlanilor treziţi din somn… Apoi ciorbele de peşte făcute pe punte cu apă direct din Dunăre… O minunăţie! Atâta peşte n-am mai mâncat cred niciodată şi nici atâta vodcă n-am mai băut vreodată. într-o dimineaţă am nimerit pe acelaşi vaporaş cu care călătorea trupa lui Dan Spătaru şi Angela Similea. Făceau un turneu la Sulina.

La o cherhana am făcut popas şi s-a lăsat cu masă mare în cinstea oaspeţilor din capitală. Cu burta plină, ne-am urcat din nou pe punte unde Dan Spătaru împărţea generos sticlele de bere… Iar domnişoara Angela ne ignora complet, repetând doar „vai ce frumos, ce minunat, dar nu mai ajungem odată?”.

Ce viaţă fără griji ! Vaporaşele se întorceau seara târziu la Tulcea. Noi adormeam obosiţi de soare şi beri. Iar dimineţa începea o altă zi, pe un alt braţ al Dunării, cu alţi peşti şi peştisoare. După câteva zile petrecute pe nisipurile de la Sf. Gheorghe şi dormit în cort, mâncaţi de ţânţari, am ajuns la Mamaia unde pe Flavia o aştepta, vai, prietenul ei din RFG. Un neamţ palid cu ochelari aurii. N-am înţeles niciodată cum putea ei să-i placă un astfel de bărbat. Am suferit mult şi cred că atunci am hotărât că într-o bună zi mă voi face şi eu neamţ…

Ciudat, amintirile mele legate de Grigore sunt încărcate cu imagini, mirosuri, gesturi… mai puţin de „vorbe”. Poate este vârsta şi depărtarea temporală de acele vremuri… Poate este cortexul meu obosit să asimileze informaţii într-o limbă care nu e pe structura minţii mele. De treizeci de ani, zi de zi, mă definesc din nou, într-o lume care nu este a mea… Anii tinereţii mi se par nesfârşit de departe, dintr-o altă lume. Poate am visat totul iar când mă trezesc dimineaţa rămâne doar un „sentiment” tulbure şi obrazul cu urme de lacrimi… Aşa se întâmplă cu amintirile mele, suprapuneri de imagini şi impresii, greu de „localizat” în timp. Asemănătoare unui stâlp de afişaj, cu straturi de afişe vechi, sfâşiate şi supralipite, cu informaţii incoerente, care se suprapun aiurea… (tema pe care am „prelucrat-o” în anii 90 într-o serie de lucrări digitale sub genericul „Amintiri digitale / Digital memories”)

…Grigore Bradea venea dimineaţa la atelier, îşi aprindea ţigara şi se apuca să modeleze. Avea un stil aparte. Modela cu repeziciune, suprafeţe vii, dintr-o mişcare continuă. Forme senzuale, rotunde, întrerupte de muchii ascuţite, clar definite, aşa cum erau şi vorbele şi gesturile sale. Forme rotunjite, pe care le-aş încadra între rigoarea lui Brâncuşi şi senzualitatea lui Romul Ladea… Nealterate intelectual. Nu mi-l aduc amintesc ca pe un intelectual, cu teorii şi citate (aşa cum erau unii dintre colegii noştri). El a rămas în amintirea mea ţăranul practic, cu simţ natural pentru materie, pe care o transfigura precum un magician. Pământul era elementul lui. Avea rădăcinile adânc înfipte în pământ. Această „stabilitate” şi robusteţe emana din tot ce făcea… Ne spunea descaântece învăţate în satul lui de la femei bătrâne sau ţigănci ghicitoare… „Dumneata, domnişorule, mult munceşti dar puţin agoniseşti… Fiţi-ar vămile plătite / şi acăstăile tomnite. / Şi de-i fi de ’cea de lume, să-ţi mănânce gâtu’ o funie. Şi de-i fi de cea de marţe, să-ţi mănânce gâtu-o aţă…” Restul nu-l mai ţin minte…

Legătura lui cu satul, cu pământul natal, era permanentă. Originea lui „sănătoasă” l-a impus şi în atenţia conducerii Institutului şi al UTC-ului. În ultimii ani de studenţie era reprezentant şi delegat al Institutului la conferinţele naţionale UTC. Periodic trebuia să meargă la Bucureşti la conferinţe. Odată ne-a povestit la cămin, întorcându-se din capitală, următoarele: „Ne-au cazat la hotel, într-o cameră cu un singur pat şi o oglindă cât omul de mare… Am făcut duş şi mi-am pus prosopul mare pe umeri, era ca o togă romană… M-am uitat în oglindă cu mândrie şi am exclamat: „măi Bradeo, uite unde ai ajuns!”… 